Tema comuna

Octombrie 4, 2006

Cum se intalnesc doua fire de iarba? Le uneste vantul cu o adiere firava sau le face sa se imbratiseze si sa se protejeze reciproc cu puterea sa turbata, dezlantuita. Vantul cu ura lui sadeste dragostea intre doua fire de iarba.

Ce uneste doua flori aflate la sute de metri distanta? Sa fie albina care culege constiincioasa polenul sau privirea binevoitoare a unui trecator care le admira frumusetea si le observa asemanarea? Sau poate mana care le culege si le pune alaturi intr-o glastra pentru a-si petrece impreuna ultimele sclipiri ale frumusetii lor efemere.

Ce leaga cerul de pamant? Sunt legate de ploaie, de acele picaturi subtiri si nastrusnice care isi primesc viata in nori si moartea in pamant, o data cu ele zdrobindu-se si mesajul adus de sus.

Cine spune ca Soarele si Luna sunt condamnati la despartire eterna? Ei sunt impreuna noaptea cand Soarele invaluie Luna in razele sale luminoase, ca niste brate ce scanteie de pasiune.

Dar oamenii, oamenii cum ajung sa se intalneasca, cine ii uneste, ce ii leaga? Oamenii se intalnesc datorita vantului puternic, care ii face sa se refugieze in aceeasi cafenea si care se deghizeaza in primul subiect comun de discutie. Oamenii sunt legati de albina care inteapa pe unul dintre ei, si provoaca strainul potrivit sa ii sara in ajutor. Oamenii sunt uniti de privirea unui prieten care considera ca ar arata frumos in aceeasi „glastra”. Oamenii sunt adusi impreuna de ploaia care, biciuind incet trasaturile unei fetze, provoaca o mana sa indeparteze cu gentilete o picatura ca de lacrima si sa simta in aceasta prima atingere pielea frageda tremurand delicios de imperceptibil sub degetele sale din cauza batailor intensificate ale inimii. Oamenii sunt adusi unul in bratele celuilalt de noapte, care le protejeaza taina, care le este partasa la secret, care le ofera coroana de mister si lucirile de magie…

   

Anunțuri

Pastelul contrastului

Septembrie 30, 2006

Ziua, vraja picaturilor de ploaie flirteaza feciorelnic cu plapandele raze de soare aramiu. Pasii alearga grabiti si curiosi sau tacuti si furiosi pe trotuarele cu borduri inalte. Se aud vorbe adresate urechilor si priviri indreptate spre suflete. Toamna desprinde frunze din copaci, pe care vantul le impleteste cu grija in covorul rosiatic-auriu, insa tot ea sadeste muguri de sentimente in spiritele primavaratice. Exista ochi care se inchid ferecand sub pleoape ultima adiere a vietii si sunt ochi care, desi au fost deschisi, incep sa vada pentru intaia oara. Se intuiesc strazi, blocuri, statui, oameni, ganduri, trairi. Razele de soare curg acum peste stropii ratacitor stralucitori de ploaie si binele si raul isi transforma lupta intr-un dans armonios si imbietor al liberatii incorsetate de absenta limitelor.

Seara, norii sunt peticiti cu stele, astrii sunt innodati in nori carpiti, pe care micile puncte de aur ii strapung cu o siguranta priciara pentru a cobori din inaltimi in vorbe, in priviri si in inimi. Tacerea vorbeste doar celor care stiu sa ii desluseasca intelepciunea. Si sufletele patrund in noapte,sunt adoptate de statuia  intunericului de platina presarata cu stele de diamant…  

Somnul ne poarta spre o alta zi de mistere si descoperiri, iar ziua ne este poarta spre o alta seara de asteptari si revelatii

    

Apologia tristetii

Septembrie 25, 2006

Ce este tristetea? Este o suferinta amestecata cu mahnire, este o traire care determina durere fizica, care se simte in oase, in muschi, in piele, in fiecare milimetru de corp, in fiecare fir de par, pana in varful unghiilor. Tristetea este o boala a sufletului care invadeaza toata fiintza, care nu te lasa sa respiri, care iti neaga speranta in ceva mai bun, care iti intuneca viitorul. Tristetea este ceea ce lasa in urma o bucurie imensa, tristetea este dovada ca am fost fericiti, este constientizarea fericirii pierdute, este doliul pe care il purtam in noi pentru prezentul transformat irevocabil in trecut. Tristetea impiedica bucuria izvorata din speranta deoarece sufletul nostru simte ca in veci nu se va mai intalni cu o fericire asemenea celei trecute. Tristetea, ca si iubirea, este o boala a inimii, ea nu are nici o legatura cu ratiunea, cu logica.

Desi este o boala, una dintre cele mai profunde si sfasietoare, pentru tristete nu exista medicamente, singurul remediu, care de altfel le vindeca pe toate, este timpul. Insa tristetea, desi aparent vindecata, nu dispare in totalitate, fericirea apusa lasa pentru totdeauna o umbra de nesters pe taramul inimii, sufoca pentru totdeauna una din razele stralucitoare care inseamna sansa de a fi fericit. Tristetea este golul lasat de lumina care, asemenea unui astru, a stralucit de mii de ori mai puternic inainte de a se epuiza complet.

A fi trist este un drept fundamental cu care omul se naste. Tristetea este cea care in cele din urma ne ajuta sa mergem inainte, sa ne continuam drumul spre fericirile si tristetile viitoare, al caror numar il hotaraste fiecare. Tristetea la finalul careia se intrezareste speranta,speranta care in valtoarea suferintei parea definitiv infranta, deschide calea spre noi fericiri si dezamagiri. In schimb tristetea care se incheie cu dejnadejde este in fapt o tristete care nu se incheie, este o tristete fara sfarsit, este un vartej in care nuantele de negru se intensifica ingrijorator. Insa ne intrebam, cu adevarat pentru tristul etern, pentru resemnatul sinucigas, nu exista salvare? Oare una din razele inimii nu va fi aprinsa surprinzator de una din intamplarile vietii? Exista un cuantum de tristete care ne spune ca nu mai avem dreptul la fericire? Inima noastra are un numar finit de puncte luminoase sau exista o infinitate de raze latente?

„Despre dragoste si alti demoni”

Septembrie 3, 2006

Asa cum bine spunea un cantec: „Daca dragoste nu e, nimic nu e”. Totusi cred ca daca ar fi sa privim lucrurile dintr-un alt unghi am ajunge la constatarea ca „Daca dragoste e, suferinta e”. Confruntati cu aceasta grea optiune intre o stare de total inghetz afectiv, de amortzeala emotionala si o inflacarare ce ne mistuie sufletele lasandu-ne in permanenta luciditatea de a constientiza durerea, pe care drum il vom alege? Eu una nu cred ca voi inceta sa aleg ce-a de-a doua cale, cea a dragostei si a suferintei care, de multe ori dar nu intotdeauna, deriva din ea.

In dragoste nu ar trebui sa existe ratiune, ar trebui sa vorbim, sa simtim si sa ne daruim cu inima, cu toate acestea constat cu tristete si dezamagire ca in ziua de azi centrul afectivitatii a devenit creierul, care merge mana in mana cu prietenul sau de nadejde: orgoliul. Parca fiecare isi planuieste cu 10 miscari inainte, isi masoara fiecare cuvant pentru a nu il lasa pe celalalt sa vada cat de mult tine la el, are grija sa nu se ofere prea mult pentru a nu-i fi cumva ciuntit orgoliul, multe din replicile partenerului sunt disecate marunt pentru a gasi „adevarata” semnificatie din spatele lor. In situatia de fatza un cuplu se prezinta ca doi oameni care au mereu garda ridicata, si care isi ascund atat de bine sentimentele incat ajung sa uite de ele, si astfel minunata uniune sufleteasca devine un razboi tacit intre doua minti diabolice. Si acum vin sa ma intreb, si sa va intreb, cat de mult in ziua de azi se sufera din  dragoste, si cat de mult din orgoliu? Cati dintre noi mai stiu sa iubeasca cu adevarat?

Ca sa inchei intr-un mod optimist, oricare ar fi sensul notiunii de dragoste in ziua de azi, nu cred ca trebuie sa ne dam batuti pana cand vom gasi in fericire sinonimul dragostei, si nu in suferinta. Sa indraznim sa speram: „Daca dragoste e, totul e”.

Eu si voi : Noi

Septembrie 3, 2006

Inspirata de persoane cu capul pe umeri si cu fruntea incretita am decis, mai in joaca mai in serios, sa imi fac si eu un blog. Nu stiu daca o sa ma tin de el sau daca o sa il abandonez, oricum o sa fie o experienta cel putin interesanta si noua si nu vad de ce sa as lasa-o sa treaca pe langa mine,asa cum am facut cu altele,  mai ales ca simt ca am anumite idei de expus si viata de zi cu zi este un izvor nesecat de observatii si revelatii, trebuie doar sa iti tii  ochii, mintea si inima deschise. 

Blogul iti ofera oportunitatea sa fii putin jurnalist, putin filozof si sa lasi putin sau mai mult din tine in vazul celorlalti, dandu-le posibilitatea sa te conteste, sa se revolte sau sa te aprobe si sa te sustina. Este pana la urma un mod de comunicare cu sinele si cu ceilalti, este eul reflectat in oglinzile gandirii altora si mai ales eul descoperindu-se in propria-i oglinda.

 Cu aceste ganduri pornesc la drum, bine ati venit !